Vad mamele cat isi iubesc pruncii. Cat lupta pentru fiecare aspect al vietii lor. De la inceput. Le poarta de grija inca din pantec. Sa nu faca ceva ce le-ar dauna, sa faca tot posibilul sa le fie bine. Sa-i nasca in cele mai bune conditii. Sa le dea cel mai bun start pentru viata. Indiferent de oprelisti, indiferent de greutati. Ce durere, ce zbucium cu fiecare nereusita, cu fiecare opreliste. Ce durere daca nu-i pot alapta, victorie la fiecare inghititura, mai apoi atentie la fiecare lingurita. Atentie si bucurie la fiecare suras, fiecare miscare, fiecare dintisor. Ingrijorare la fiecare scrasnet, un planset o tragedie. Cata durere pentru o nerealizare! Cate frici! Si asa trebuie sa fie. Asa face o mama.
Eforturi zi si noapte. Nu conteaza cat de greu. Cu indarjire, cu patos, cu disperare, cu nemarginita dragoste. Se spune ca dragostea de mama e cea mai puternica. Se spune si se dovedeste asa. Totul de admirat, de iubit la aceste mame. Minunate femei! Le admir dar doare. Doare pentru ca ele fac toate acestea pentru copiii lor, fac totul pentru copiii lor, si-ar da poate viata pentru pruncii lor scumpi, dulci, nevinovati, dar uita ca cel mai bun dar, cel mai mare lucru pe care il pot dori pentru copiii lor este nu doar viata, ci viata vesnica. Ele isi nasc copiii pentru viata, pentru o viata buna dar uita ca isi pot naste copiii pentru… viata vesnica! Ele ar face totul pentru copiii lor dar rateaza totusi totul. Si asta doare. Daca au facut totul pentru viata asta dar nu au facut totul pentru viata vesnica au ratat de fapt totul. Si sa ratezi totul pentru pruncul tau e peste masura de suportat. De asta doare. Chiar si gandul asta doare. Realitatea ca se intampla asta doare. Si realitatea este ca nu vei vrea si nu vei face totul pentru copilul tau pana nu vei sti ca il poti naste nu doar pentru viata, ci pentru viata vesnica.
Stiu un copil care s-a indragostit de un titlu: “Tu poti trai pentru totdeauna in paradis pe pamant”. Nu era nimic mai de dorit, mai minunat pentru copilul acela. Stiti cum sunt intrebati copiii “ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” Si orice copil are un raspuns pregatit la asta. Viseaza la asta. Ce va fi cand va fi mare. Cred ca daca toti copiii ar sti, toti ar zice “vreau sa traiesc pentru totdeauna in paradis pe pamant, asta vreau”. Poate de aceea zicea Isus: “lasati copiii sa vina la mine” si a adaugat: “pantru ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor”. Copiii simt adevarul.
Un copil deci care s-a indragostit de o carte. De un vis. De o comoara. De o posibilitate. De o speranta. “Tu poti trai pentru totdeauna in paradis pe pamant” i-a tot sunat in minte. Un titlu ce a sapat un drum. O speranta ce a prins contur. A fost doar inceputul Apoi, incet-incet pas cu pas, cunostinte noi, adevar peste adevar, speranta a prins radacini din ce in ce mai adanci. O speranta asteptata, iubita. O speranta iubita pentru orice copil.
Da, orice mama vrea totul pentru bebele ei. Dar nu stie de multe ori despre acest tot: viata vesnica in imparatia lui Dumnezeu. O imparatie care va carmui cu dreptate. O imparatie in care nici pruncii, nici oamenii mari nu mai sufera. O imparatie in care se naste cu totul si pentru tot. Si singura. Nu exista nicio alta imparatie, nicio alta tara, niciun alt loc care este asa. Iti doresti totul pentru pruncul tau dar asta se va intampla numai daca il vei naste pentru aceasta imparatie. Si o poti face. Pasind tu mai intai in ea. Descoperind cu bucurie posibilitatea. Cu patos. Strangand toate datele, toate informatiile despre ea. Si apoi implinindu-le. “Imparatia cerurilor se ia cu asalt” sta scris in Biblie. Daca nici mamele nu mai stiu ce inseamna asta, nu mai stie nimeni. Ele care nu ar precupeti niciun asalt pentru copiii lor. Deci mamele au cele mai multe sanse, de asta nu pot sa nu le spun asta. De asta doare daca mamele nu stiu. Daca nu intuiesc, daca nu-si strang copiii la piept ca pentru totdeauna, cu gustul vesniciei in inima. Cu scanteia vesniciei in ochi.
Daca nici mamele nu mai simt ca exista Dumnezeu, acel Dumnezeu care a pus aceasta dragoste intre mama si pruncul ei si pe care merita sa-L cunosti, daca nici ele nu simt, cine sa mai simta? Cu atatea minuni care se intampla cu sarcina, cu nasterea si mai apoi cu legatura dintre cei doi? Cum sa nu intelegi ca acestea nu se pot naste din hazard, cum sa nu vezi clar ca lumina zilei ca exista Dumnezeu? Daca nici mama care are o legatura care iese din explicabil si nu doar afectiva ci si biologica cu pruncul ei, ca de exemplu cea care alapteaza si careia incepe sa ii curga laptele chiar inainte ca bebele sa se trezeasca sau cand i se face foame la bebelus, chiar daca se afla la metri distanta! Cum? Prin big bang?! Nu e cumva Dumnezeu? Si ce fel de Dumnezeu este Cel care a lasat asa ceva? Nu merita cunoscut?
Nu merita cunoscuta dragostea insasi??
Deci totul poate incepe cu un copil. Poate cu un copil care s-a indragostit de un titlu:”Tu poti trai pentru totdeuna in paradis pe pamant”… Apoi de o propozitie: “Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”… Si apoi s-a indragostit de o persoana : “Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai”… Persoana intalnita prima data intr-o carte: ‘’Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire”.
Sau poate incepe cu un bebelus care surade dulce-dulce de nu te mai saturi sa-l privesti.
Sau cu o mama care s-a indragostit. Dar, mama, mama draga, tu sa nu stii ca iubirea cere vesnicia?
Versuri si ganduri 